Primele modele sunt părinţii noştri, cele mai puternice repere, pe care le vom urma toată viaţa. Învăţăm să ne iubim din modul în care reușesc ei să ne iubească. Un copil căruia i se oferă în mod constant afecţiune, un copil îngrijit, căruia părintele îi răspunde nevoilor afective, emoţionale, fizice, va înţelege natural că este demn de iubire. Dimpotrivă, un copil care se simte neiubit va crede că îşi merită soarta, că este vinovat şi responsabil pentru ceea ce i se întâmplă şi se va considera nedemn de a fi iubit.
Aceste trăiri apărute în copilărie, în primii ani de viaţă, îşi pun amprenta în mod decisiv asupra evoluţiei ulterioare a viitorului adult. „Merit să fiu iubit” ‒ acest mesaj se va traduce în acceptarea de sine şi în grija faţă de propria persoană.
Mesajul „nu merit să fiu iubit” va conduce la o ignorare sau negare a nevoilor proprii, la neglijare sau chiar la autodistrugere ‒ sunt atâţia oameni care se îmbolnăvesc muncind, care se droghează, se automutilează, se otrăvesc sau nu îşi tratează afecţiunile, motivând că „tot trebuie să moară odată”. Sunt cei care uită că toți avem datoria de a ne purta de grijă, pentru că trupul ne este cu adevărat „templu al Duhului Sfânt”.
Consecinţele lipsei de iubire de sine sunt nemulţumirea, tristeţea, depresia sau, ca formă extremă, sinuciderea. Aceste trăiri negative le întâlnim din ce în ce mai frecvent printre semenii noştrii, devenind poate chiar un stil de a ne trăi pe noi înşine.
Luptând mereu cu ce nu ne place la noi, ajungem să nu mai fim ce suntem
„Te voi lăuda, că sunt o făptură aşa de minunată”, spune psalmistul David (Psalmul 138).